Slider

Prin noroi până la Amfiteatrul Transilvania pentru un prânz la înălțime

8 feb. 2020


În prima zi a lui Făurar, am pornit cu mic cu mare, patru inși într-o mașină, spre Moeciu de Sus. De aici urma să o luăm la pas pe un drum forestier până la Amfiteatrul Transilvania, pentru un prânz la înălțime, urmând ca apoi să ne întoarcem înapoi, în mirificul București. Zis și făcut. Ai zice că eram amnezică pentru că uitasem complet și iremediabil că până la Moeciu facem mai bine de trei ore dus, apoi tot pe atâta sau mai mult la întors. Tot așa, iarna nu-i ca vara, iar la munte nu-i ca la câmpie. Drumul până la Amfiteatrul Transilvania, nu era tocmai o plimbare în mijlocul naturii, ci mai degrabă o baie de noroi. Dar urma să aflăm.

Dacă nu mai ții minte cât de lung e drumul, ce rost are să te trezești prea de dimineață? Așa că ne-am făcut somnul de frumusețe, am luat micul dejun și apoi am pornit la drum. Pe autostrada București-Pitești nimic interesant de relatat. După Pitești în schimb au început să apară pe coline case pitorești, din acelea mai vechi. Că cele noi cam lasă de dorit. Prin Câmpulung am văzut niște vile neromânești demne de vânat cu aparatul foto, doar că nu aici era destinația noastră. Dar sper să fie curând.

În sfârșit am ajuns în Moeciu de Sus, am lăsat mașina la drumul principal și am început ascensiunea. Eram singurii temerari care se gândiseră să urce vreo 5 km pe jos până la Amfiteatrul Transilvania. Peisajul era cam dezolant, dar urma să se înrăutățească. Cu cât urcam, dădeam din ce în ce de mai mult noroi. Că doar ceilalți temerari erau cu mașina, lăsând dâre adânci în pământul umed. Pe lângă ei, mai erau și amatorii de senzații tari, care poluau fonic liniștea muntelui cu atv-urile.




Într-un final mocirlos am ajuns la Amfiteatrul Transilvania. Credeam că o să leșin de la urcuș, dar uite că l-am dovedit. Când am intrat, surpriză însă, nu mai era nicio masă liberă. Cuuuum? Deja simțeam că îmi plesnește o venă. Ideea că nici nu vom găsi un loc la masă după atâta amar de drum, pe jos și cu mașina era de neconceput. Cred că mai aveam puțin și clacam.




Totuși destul de repede s-a eliberat o masă și ne-am așezat. M-am simțit precum în reclama aceea cu „nu ești tu când ți-e foame”. Odată ce m-am văzut la masă cu meniul în față am simțit o liniște profundă. Mi-am luat o limonadă, am cerut-o fără gheață, am primit-o cu gheață. Am vorbit apoi să mi-o schimbe, nu a fost nicio problemă, dar parcă tot era rece bocnă. În schimb, alte peripeții nu am mai avut. A venit mâncarea și toată lumea a fost mulțumită cu ce a comandat, doar cuvinte de laudă s-au auzit la adresa bucătarului.







Oricum locul unde este amplasat Amfiteatrul Transilvania este de vis. Nu e de mirare că urcă lumea până aici ca să mănânce sau ca să se cazeze. Și nu degeaba l-am trecut pe lista celor 10 locuri în care mi-aș dori să înnoptez anul acesta. Denumirea de amfiteatru nu e întâmplătoare, pentru că de jur împrejur ești înconjurat de crestele înzăpezite ale munților.









P.S.: Dacă acest articol ți-a fost util, te rog să îl distribui. Pentru a fi la curent cu noutățile te invit să apreciezi pagina de Facebook a blog-ului și să te abonezi.

Un comentariu:

Un produs Blogger.
Theme Designed By Hello Manhattan
|

Your copyright

2018-2022 Adriana Pârvu. Toate drepturile rezervate.