Slider

Iernile copilăriei au miros de dovleac copt

16 ian. 2018


A început puțin să fulguie pe afară, s-a așezat nițică zăpadă și brusc am fost teleportată în copilărie. Mi-am amintit de iernile de la țară, cu mamaie care ațâța focul în sobă, în timp ce afară erau troiene de zăpadă. Deodată am simțit mirosul de dovleac copt, care inunda întreaga cameră. O aromă caldă, dulceagă pe care și-o amintesc toți cei care au avut șansa să mănânce dovleac copt în cuptor, la bunici, în serile geroase de iarnă.

Iarna a rămas anotimpul meu preferat. Decembrie era luna cadourilor. Întâi venea Moș Nicolae și apoi mult mai generosul Moș Crăciun (sau Moș Gerilă cum l-am cunoscut eu prima oară). Întreg anul pregăteam lista pentru Moșu'. Iubeam Crăciunul pentru că era pretextul de a împodobi bradul și era singura dată într-un an când tata făcea piftie. Imediat cum se terminau sărbătorile, le așteptam pe următoarele. Trăiam altfel Crăciunului când eram copil și oricât mi-aș dori, sărbătorile de iarnă de acum nu mai au farmecul și inocența copilăriei. Și e normal, că doar am crescut.

Iarna mai este și despre zăpadă. Când eram mică, chiar ningea. Priveam fascinată pe geam cum cad fulgi de nea și se aștern peste tot. Credeam că ninsoarea e un miracol, care pictează lumea în alb. Îmi păstrez în continuare convingerea că zăpada are ceva magic așa că mă bucur de fiecare dată când fulguie.

Iernile la țară erau cele mai reușite. Luam sania și mergeam cu copii din sat la derdeluș. De acolo ne dădeam drumul la vale, urcam din nou la deal și tot așa până era întuneric beznă. Apoi extenuată, târam sania până acasă, îmi dezghețam nasul la căldură și dintr-o dată nările îmi erau inundate de cel mai ademenitor miros posibil. Ați ghicit, e vorba de dovleacul care se rumenea în cuptor.

Așa că iernile copilăriei mele au aromă de dovleac.

***

Copil fiind, satul lu' mamaie era tot ce aveam nevoie, un univers întreg, cel mai fascinant colț de pe pământ. Îl exploram în lung și în lat, fără să mă plictisesc. De fapt, când am început să simt primele semne de plictiseală, atunci am părăsit lumea copilăriei. Ca orice copil, îmi doream să mă fac mare. Ce păcăleală. Ai mei îmi spuneau să mă bucur de copilărie, că odată trecută nu se mai întoarce. Nu i-am crezut atunci. Îi cred acum și le dau dreptate. Am rămas însă cu amintiri, emoții și cu mirosul de dovleac pe care nimeni nu mi le poate lua. Poate doar Alzheimer, dar sper să mă ocolească și să nu ne întâlnim vreodată.

P.S.: Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului și să vă abonați.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Un produs Blogger.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
Theme Designed By Hello Manhattan
|

Your copyright

2018-2019 Adriana Pârvu. Toate drepturile rezervate.