Căile întortocheate ale iubirii


Așa ar fi trebuit să se numească romanul Nicolei Krauss în loc de Istoria iubirii, după toate ițele pe care le țese în zig zag și pe care le descurci puțin câte puțin pe măsură ce parcurgi paginile cărții. La final, când n-ai mai crede posibil, ițele se descurcă și privind în urmă firul epic se face lumină, dar și întuneric. Înțelegi ce s-a întâmplat pe parcursul a 60 de ani, dar prezentul rămâne neclar. Ce se petrece în continuare cu Alma? Cu Leo? Cu Bird? Cu Misha? Cu Charlotte?

Alma, o tânără de paisprezece ani din New York, poartă numele eroinei din Istoria iubirii, carte care a fost dăruită mamei sale de către tatăl său. Leo Gursky, un bătrân singur, care locuiește tot în New York, se teme că a ajuns invizibil. El a scris Istoria iubirii pentru Alma, iubirea sa din tinerețe, pe care care a pierdut-o cu șaizeci de ani în urmă, când aceasta a părăsit Polonia pentru Statele Unite, ca urmare situației incerte a evreilor în preajma celui de-al doilea război mondial. Cu aceste ingrediente începe cartea și povestea întortocheată a iubirii și a suferinței.

Pentru mine Istoria iubirii a fost mai mult despre pierdere, neputință, amăgire, singurătate și suferință, răni pe care iubirea le cauzează sau le vindecă. Iubirea își face apariția în carte sub mai multe forme și în diferite stadii ale vieții, de la adolescență la maturitate și bătrânețe. Iubirea îți dă puterea de a trece peste greutățile vieții și cu ajutorul ei poți supraviețui chiar ororilor holocaustului. Cumva am simțit că pe fundal, dincolo de iubire, se aude mesajul că istoria nu trebuie uitată, ca să nu fie repetată. Holocaustul este o parte a istoriei noastre recente, care ne arată atrocitățile de care este capabilă ființa umană, că somnul rațiunii naște demoni. Octavian Paler probabil că ar completa că și somnul iubirii naște monștrii, ceea ce nu este cu nimic mai puțin adevărat.

Cartea mi-a amintit, într-o cu totul altă formă, de un citat din Război și pace de Tolstoi, carte pe care am încercat să o descifrez la o vârstă necoaptă, așa că nu am reușit să trec de primele o sută de pagini. Totuși mi-a rămas întipărită în minte ideea formulată de Tolstoi, că omul nu ar putea supraviețui dacă nu s-ar putea minți. Așa să fie oare? Aceeași idee, formulată altfel, am regăsit-o și în Istoria iubirii, că omul are nevoie să se amăgească, să se convingă de anumite adevăruri, ca să poată trăi ajungând într-un punct în care nu mai știe clar, care e adevărul și care e minciuna pe care și-a spus-o.

După prima lectură alambicată, Istoria iubirii are nevoie de o alta, pentru a vedea într-o altă lumină personajele care ți se desfășoară în fața ochilor, când dai foaie după foaie, sperând că la un moment totul va face sens. Cum sperăm și în viață. Sub regia lui Radu Mihăileanu a apărut și filmul după carte, care în loc de Istoria iubirii se numește Povestea iubirii. Nu am văzut încă filmul, dar vă dau de veste imediat ce o fac.

Cartea o puteți achiziționa de aici dacă vreți să o citiți și alte așa zise recenzii de cărți citite de mine găsiți aici.

 P.S.: Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului și să vă abonați.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...