Creta, cu valurile spumoase ale mării, nisipul fin, vestigiile arheologice și lămâii parfumați, mi-a rămas întipărită în minte și în suflet. M-am simțit cumva acasă în cele șapte zile petrecute pe insulă. Poate o fi și din cauza originilor mele grecești proaspăt descoperite în urma unui test ADN. Oricum ar fi, după ce am revenit în țară mi s-a făcut dor de Creta. Mi-am scris impresiile de călătorie, am avut șansa de a scrie și despre Fisika, o afacere de familie cu cosmetice naturale tocmai din inima Cretei, dar tot mi-am dorit să pătrund mai bine tainele insulei. Și cum altfel decât prin intermediul unei cărți? Nikos Kazantzakis este cel mai cunoscut scriitor cretan, iar opera sa cea mai vestită este Zorba Grecul, așa că zarurile au fost aruncate. Alea iacta est!
Nu pot spune că a fost dragoste de la primele pagini, dar pe măsură ce citeam mai mult, începeam să-i descopăr noi înțelesuri și să-l îndrăgesc pe Alexis Zorbas. Mi-aș dori să îi semăn mai mult, să fiu ca el, un om liber, care se bucură de tot ceea ce-i oferă viața. Un om care trăiește totul cu uimire, aici și acum. Cel mai bun exemplu de mindfulness.
„Am încetat să-mi mai amintesc ce s-a întâmplat ieri, am încetat să mă mai întreb ce-o să fie mâine. Ce se întâmplă azi, în clipa de față, asta mi-e grija. Îmi zic: Ce faci în clipa asta, Zorba? - Dorm. - Apăi dormi zdravăn! - Ce faci în clipa asta, Zorba? - Muncesc. - Apăi, muncește zdravăn! - Ce faci în clipa asta, Zorba? - Țin în brațe o muiere. - Apăi ține-o zdravăn, Zorba, uită tot restul, nu mai există nimic altceva pe lume, nimic decât ea și cu tine, dă-i bătaie!”
Alexis Zorbas
M-am regăsit mai degrabă în persoana naratorului, a omului care petrece mai mult timp analizând viața, decât trăind-o. Omul care își pune întrebări existențiale la tot pasul și îl macină faptul că nu găsește răspunsuri.
Acțiunea romanului Zorba Grecul are loc în Creta și îi are ca actori principali pe narator, un tânăr intelectual grec și pe Alexis Zorbas. Cartea este inspirată din fapte reale, de timpul petrecut de Nikos Kazantzakis alături de Gheorghios Zorba în Peloponez, pentru a extrage cărbune. Scriitorul a reușit să-l zugrăvească în culori tare vii pe Zorbas. Îl auzi vorbind, îl vezi dansând și îl asculți cum cântă dumnezeiește la santuri.
M-a amuzat mult când Zorba îi spune naratorului că cei care își trăiesc viața nu au timp să scrie despre ea. Așa că toate cărțile sunt compuse de scribălăi, d-aștia care își imaginează cum e viața, dar nu o trăiesc cu adevărat. Nu ai cum să nu-l îndrăgești pe Zorba până la finalul cărții și să nu-ți dorești să recitești romanul, ca să-i pătrunzi mai bine secretele.
„De ce? Pentru bunul motiv că eu trăiesc toate tainele astea de care vorbești tu și că n-am timp să le scriu. Ba e război, ba-s muierile, ba vinul, ba santuri-ul: când să mai pui mâna și pe flecarul ăsta de toc? Și uite-așa se face că treaba a încăput pe mâinile unor șoareci de bibliotecă. Toți ăi de trăiesc tainele, vezi tu, n-au timp să scrie, și toți ăi de au timp, nu trăiesc tainele. Pricepi?”
Pe mine, romanul Zorba Grecul, m-a purtat din nou în Creta, am auzit valurile spărgându-se de țărm, am simțit mirosul sărat al mării și nisipul fin sub picioare. Am fost și revoltată de cum erau tratate femeile, mai degrabă ca bunuri, decât ca oameni. Rostul lor era de a-și asculta bărbatul, de a se ocupa de gospodărie și de a produce moștenitori sănătoși. Totuși Zorba considera că și femeia e om, chiar dacă e o ființă plăpândă.
Esența romanului în viziunea mea este că viața e făcută să fie trăită, aici și acum.
„În viața mea, cele mai mari foloase le-am avut de pe urma călătoriilor și a viselor; dintre oameni, vii sau morți, prea puțini m-au ajutat în lupta-mi. Și, dacă aș vrea să-i disting pe cei ce mi-au lăsat urme mai adânci în suflet, aș reține poate vreo trei-patru: Homer, Bergson, Nietzsche și Zorbas. Primul a însemnat pentru mine ochiul albastru, senin - ca discul soarelui - care luminează cu strălucirea lui eliberatoare totul; Bergson m-a scăpat de impasurile filosofice ce mă torturaseră în prima tinerețe; Nietzsche m-a îmbogățit cu noi neliniști și m-a învățat să transform nefericirea, amărăciunea, nesiguranța în mândrie; Zorbas m-a învățat să iubesc viața și să nu mă tem de moarte. De-ar fi să aleg azi un «îndrumător spiritual», un «guru», cum îl numesc indienii, «Bătrânul», cum îi zic călugării la Sfântul Munte, cu siguranță că pe Zorbas l-aș alege fără a sta pe gânduri”
Nikos Kazantzakis era și un călător împătimit, în opera sa regăsindu-se numeroase impresii de călătorie, pe care îmi doresc să le citesc. Asta pe lângă romanul Căpitanul Mihalis și Oamenii și supraoameni, scris de prima sa soție, Galatia Alexiou, despre ceea ce a fost calvarul conviețuirii lor.
Alte recomandări de lectură găsiți aici.
Acțiunea romanului Zorba Grecul are loc în Creta și îi are ca actori principali pe narator, un tânăr intelectual grec și pe Alexis Zorbas. Cartea este inspirată din fapte reale, de timpul petrecut de Nikos Kazantzakis alături de Gheorghios Zorba în Peloponez, pentru a extrage cărbune. Scriitorul a reușit să-l zugrăvească în culori tare vii pe Zorbas. Îl auzi vorbind, îl vezi dansând și îl asculți cum cântă dumnezeiește la santuri.
M-a amuzat mult când Zorba îi spune naratorului că cei care își trăiesc viața nu au timp să scrie despre ea. Așa că toate cărțile sunt compuse de scribălăi, d-aștia care își imaginează cum e viața, dar nu o trăiesc cu adevărat. Nu ai cum să nu-l îndrăgești pe Zorba până la finalul cărții și să nu-ți dorești să recitești romanul, ca să-i pătrunzi mai bine secretele.
„De ce? Pentru bunul motiv că eu trăiesc toate tainele astea de care vorbești tu și că n-am timp să le scriu. Ba e război, ba-s muierile, ba vinul, ba santuri-ul: când să mai pui mâna și pe flecarul ăsta de toc? Și uite-așa se face că treaba a încăput pe mâinile unor șoareci de bibliotecă. Toți ăi de trăiesc tainele, vezi tu, n-au timp să scrie, și toți ăi de au timp, nu trăiesc tainele. Pricepi?”
Alexis Zorbas
Pe mine, romanul Zorba Grecul, m-a purtat din nou în Creta, am auzit valurile spărgându-se de țărm, am simțit mirosul sărat al mării și nisipul fin sub picioare. Am fost și revoltată de cum erau tratate femeile, mai degrabă ca bunuri, decât ca oameni. Rostul lor era de a-și asculta bărbatul, de a se ocupa de gospodărie și de a produce moștenitori sănătoși. Totuși Zorba considera că și femeia e om, chiar dacă e o ființă plăpândă.
Esența romanului în viziunea mea este că viața e făcută să fie trăită, aici și acum.
„În viața mea, cele mai mari foloase le-am avut de pe urma călătoriilor și a viselor; dintre oameni, vii sau morți, prea puțini m-au ajutat în lupta-mi. Și, dacă aș vrea să-i disting pe cei ce mi-au lăsat urme mai adânci în suflet, aș reține poate vreo trei-patru: Homer, Bergson, Nietzsche și Zorbas. Primul a însemnat pentru mine ochiul albastru, senin - ca discul soarelui - care luminează cu strălucirea lui eliberatoare totul; Bergson m-a scăpat de impasurile filosofice ce mă torturaseră în prima tinerețe; Nietzsche m-a îmbogățit cu noi neliniști și m-a învățat să transform nefericirea, amărăciunea, nesiguranța în mândrie; Zorbas m-a învățat să iubesc viața și să nu mă tem de moarte. De-ar fi să aleg azi un «îndrumător spiritual», un «guru», cum îl numesc indienii, «Bătrânul», cum îi zic călugării la Sfântul Munte, cu siguranță că pe Zorbas l-aș alege fără a sta pe gânduri”
Nikos Kazantzakis
Nikos Kazantzakis era și un călător împătimit, în opera sa regăsindu-se numeroase impresii de călătorie, pe care îmi doresc să le citesc. Asta pe lângă romanul Căpitanul Mihalis și Oamenii și supraoameni, scris de prima sa soție, Galatia Alexiou, despre ceea ce a fost calvarul conviețuirii lor.
Alte recomandări de lectură găsiți aici.
P.S.: Dacă acest articol ți-a fost util, te rog să îl distribui. Pentru a fi la curent cu noutățile te invit să apreciezi pagina de Facebook a blog-ului și să te abonezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu